"Tehnica folosită se numește călăfătuire. Materialul principal folosit este stejarul. Procedeul consta in punerea stejarului la îmbinările punților și apoi acoperit cu gudron, astfel încât să evite infiltrarea apei. Calafatuirea sau ștemuirea are nevoie de un proces diferit în funcție de tip și grosime. Când lemnul este „moale”, o dalta este introdusa între scânduri până când provoacă un decalaj; pentru lemnul tare este necesar să se facă o teșă pe părțile laterale ale scândurilor de 2 cm, la exterior. În videoclip, veți vedea cum se realizeaza procesul de calaftuire la o barcă."

Un film care arată cum se fac manual coșuri tradiționale din răchită. Filmul arată cum se tăie răchita, apoi cum se ruleaza, si cum se realizeaza un coș. Deși răchita a fost cunoscută de om încă din cele mai vechi timpuri, răchita și coșul s-au dezvoltat în special în sud-estul Poloniei în secolul al XIX-lea (în special în orașul numit Rudnik). Apoi, s-au creat școlile de fabricare a produselor din răchită după al doilea război mondial. În afară de coșuri, diverse decorațiuni și obiecte de uz casnic realizate din răchită (cum ar fi coșuri, cutii, coșuri), se mai face si mobilier.

Fabricarea coșurilor din nuiele este o tradiție îndelungată în Cipru, există zone în care produsele sunt fabricate până în prezent.

Tijele de lemn sunt utilizate pentru a realiza coșurile care au fost folosite în activitățile gospodărești și agricultura.

Uneori, tijele erau vopsite făcând coșurile mai frumoase și expunându-le în gospodărie ca obiecte de decor.

“Cesto este un obiect folosit în gospodărie. A fost folosit în casă pentru uscarea alimentelor și pentru depozitarea acestora. Este realizat într-un mod special, folosind paie și țesătură și, de asemenea, este proiectat într-un mod pentru a fi folosit ca obiect de decorațiune.

Sunt produse folosite si azi, utilizand materialul și metoda originală, iar majoritatea acestor obiecte sunt considerate obiecte de artă”

„Vareta” (crenguța de măslin) este o materie primă, folosită la fabricarea coșurilor tradiționale, precum și a unor piese mai elaborate și este un mestesug tipic andaluz. Procesul de elaborare artizanală este complex și începe vara odată cu recoltarea ramurilor de măslini, care sunt curățate de frunze și sortate pentru țesătură şi constă în plasarea a șaisprezece perechi de „varetas” în formă de stea, legate și înconjurate cu altele mai fine pentru a realiza baza, pe care sunt așezate „coastele”, perechi de „varetas” sub forma unei cuști care servește drept ghid pentru a forma peretele coșului.

Odată ce peretele este realizat se executa marginea și mânerul. Materiale: crenguțele și ramurile verzi de măslini, care sunt materialul unic folosit în acest scop. Crenguţele de maslin nu se pastreaza, ci se lucreaza întotdeauna după colectare, după ce se lasa la uscat cateva zile. Aceste coșuri au fost inițial folosite pentru coltarea și transportul măslinelor și al strugurilor, dar în prezent au fost înlocuite cu dispozitive mecanice.

Astfel, crearea coșurilor cu ramuri de măslini prezintă un risc serios de dispariție, deoarece nu este profitabilă și supraviețuiește în scop tradițional.”

"Despicarea fasiilor de rachita, apoi transformarea lor în panglici si teserea lor în cosuri traditionale este aproape pierdută. O artă antică pe care o cunosc doar câtiva oameni si chiar mai putini stiu cum să o facă.Mestesugarul dedică o zi întreagă adunării de tije si ramuri de salcie pentru realizarea panglicilor, un proces care începe cu realizarea unei crestături într-o ramură cu un cutit si fabricarea de panglici în timp ce mesterul indoaie ramura pentru a ajuta la o despicare mai usoară. Tijele pot fi îndoite cu ajutorul genunchilor, dar ramurile mari sunt mai greu de îndoit. Mesterul pune ramura între trunchiul copacului si îndoaie. Imediat după scoaterea scoartei, fasiile de lemn sunt sterse cu o lamă pentru a netezi suprafata.După ce s-au făcut panglici urmeaza impletirea unui cos de rachita. Îi ia încă două zile pentru a termina cosul. El începe prin a construi o bază în tesătură simplă. Când partea de jos a cosului este finalizata, incepe ridicarea laturilor, legand panglici înguste în jurul bazei, construind astfel peretii laterali ai cosului. "

Măștile venețiene sunt confecționate manual și sunt fabricate din pasta de hartie sau ghips conform tradiției artizanale antice venetiene din 1300. Ca și în trecut, după ce s-au odihnit cel puțin 24 de ore, măștile sunt decorate cu diferite materiale ca panglică, bijuterii, pietre. La origine, măștile au fost folosite nu numai la petrecerile Carnavalului, ci și în restul anului. Erau o modalitate eficientă de a elimina tot felul de diversități sociale, astfel încât toată lumea putea acționa fără sa fie judecată. De-a lungul anilor, purtarea măștilor în Veneția a fost transferata la Mardi Gras și astăzi reprezintă un simbol tradițional pentru oraș. Artizanii creează măști pe care să le poarte și ca obiect de colecție, diferența dintre ele este în durabilitate: măștile colecționarului sunt mai grele și sunt prelucrate pentru a rezista în timp. În Veneția există magazine care încă mai produc măști tradiționale handmade, câteva exemple sunt in Atelierul Marega și Gli Amici di Pierrot.

De-a lungul timpului, unele sate românești au dobândit expertiză în meșteșugul tradițional de fabricare a măturii, o cunoaștere transmisă din generație în generație și păstrată în continuare în comunitățile meșterilor pricepuți. Fabricarea tradițională a măturii prospera în satele românești unde toți localnicii practică meșteșugul. Este a doua sursă de venit a satului după agricultură.
Mestesugul începe de la creșterea unei plante speciale - sorg (Sorghum bicolor). Este cultivat ca o cultură de grădină și recoltat pentru paniculul fibros, lung.
După ce se trec semințele din capete, ciucurii se îmbină pentru pregătirea legării. Tulpinile mai scurte sunt utilizate la straturile interioare ale maturii și tulpinile mai lungi sunt utilizate pentru straturile exterioare, pentru a-i da un aspect frumos.
Apoi vine legarea pe mătură, operație care necesită multă forță ce se aplica măturii. Se leagă în patru sau cinci locuri și face mânerul măturii.

"Esparto: o fibră vegetală umilă care se transformă în mâinile experte ale „esparteros” în modele frumoase de natură practică. Artizanatul tradițional, care a dat formă de la esparto și pleita, la unelte pentru agricultură sau casă: coșuri, covoare, panere, etc.Tehnici: de pe camp, la piață, espartul este recoltat, uscat si împletit în diferite forme. Tehnica de împletire a fibrelor vegetale se numește ""pleita"". Materialul principal este esparto (lygeum spartum) și, de asemenea, bulrush sau cattail (timfa). Împletirea espartului este răspândită în tot centrul și sudul Spaniei, Andaluzia și Castilia, Insulele Baleare, precum și în regiunile sudice din alte țări mediteraneene."

Carnavalul Binche este cel mai cunoscut eveniment carnaval din Belgia. Există dovezi despre Carnavalul Binche din 1395, când oamenii se întâlneau în jurul unor focuri în ziua lui Marti Gras pentru a sărbători sfârșitul iernii, dar Carnavalul așa cum îl știm astăzi se întoarce în 1500. Personajul tradițional este „Gille”, o mască țărănească, purtată de toată lumea din Marti Gras. Videoclipul arată crearea micilor ramuri care fac parte din costumul lui Gille. Artizanul din videoclip explică că el decide mai întâi ce ramuri dorește să folosească. Apoi, el pune laolaltă crengile pentru a forma un mic ciorchine. Artizanul explică faptul că ramurile sunt un accesoriu esențial pentru personajul Gille.

"Esparto: o fibră vegetală umilă care se transformă în mâinile experte ale mestesugarului în modele frumoase de natură practică. Artizanat tradițional care dă formă de la esparto și pleita, la unelte pentru agricultură sau casă. Asistăm în zona Jódar (Jaén) la procesul de fabricare a obiectelor esparto, de la colectarea din camp a fibrei până la împletire și rezultatul final."

Coaja uscată a unui anumit soi de dovleac a fost utilizată pentru a face recipiente pentru apă și vin. Țesătura vegetală particulară este robustă și poate fi folosită de mai multe ori, fără sa se altereze. A fost decorat astfel încât să se deosebeasca proprietarul și a devenit o formă de artă populară. În prezent, recipientul de apă este produs pentru decorare și există multe forme și modele care sunt vândute doar ca produse decorative.

"Istoria originii tesaturii datează din perioada neolitică, în jurul anilor 5700-4400 î.Hr., inițial, pânza era folosită în culorile naturale ale lânii de oaie, cânepei. Mai târziu, a fost dezvoltată producția internă de panza modelată, cânepă și mai târziu țesături de bumbac. Mai ales femeile erau dedicate acestor meșteșuguri. Țesutul este o metodă de formare a unui material textil în care firele de urzeală sunt împărțite alternativ, mecanic, în două sau mai multe straturi și într-un lot format numit ""ziva"" care este încorporat perpendicular pe urzeală. Prin schimbarea poziției firelor de urzeală, un nou ""Ziva"" este creat și procesul se repetă. Modul în care se încrucișează firele de urzeală determină legarea țesăturii. În Slovacia, cea mai răspândită a fost țesătura de tabby, legăturile și țesăturile cu sfoară.Au fost tesute pânze netede în culorile firelor de in, cânepă sau bumbac. La mijlocul secolului XX, a disparut cultivarea inului și a cânepei, de asemenea schimbarea modului de îmbrăcare, a dus la reducerea producției de țesături de casă și țesăturile realizate în fabrică au înlocuit o mare parte din ele. Țesăturile traditionale au avut mai mult un scop decorativ. Erau fie materiale textile pentru interior, fie piese vestimentare tradiționale."